De ce ametim atunci cand ne invartim?

Dupa cum multi cred ca stiu, urechea umana nu reprezinta doar centrul simtului auzului ci este responsabila si cu reglarea si mentinerea echilibrul nostru, gazduind sistemul vestibular raspunzator cu indeplinirea acestei sarcini.
Miscarile efectuate de corpul omenesc sunt detectate de catre sistemul vestibular, localizat la nivelul partii superioare a urechii interne .Cand imprimam corpului nostru o miscare circulara ori daca ne ridicam brusc de jos ne simtim putin ametiti tocmai datorita reactiilor pe care sistemul vestibular le are in momentul acestor miscari bruste si neasteptate.

         Partea urechii interne responsabiila de echilibru se numeste labirint osos. Labirintul membranos este inconjurat de un lichid , numit perilimfa. In interiorul labirintului membranos  se afla alt lichid , endolimfa. Lichidele nu fac doar sa fie umplute un spatiu , ele joaca o parte esentiala a sistemului de echilibru . Partile individuale ale labirintului osos sunt sensibile la miscare , rotatie si orientarea capului .

Asa cum se poate vedea in figura care descrie anatomia urechii umane din cadrul articolului indicat mai sus, sistemul vestibular are in structura sa, printre alte elemente, trei canale semicirculare dispuse sub un unghi de 90 de grade unele fata de altele, care sunt conectate la nervul vestibular. Atunci cand ne schimbam directia de miscare ori inclinam brusc capul sistemul vestibular detecteaza aceasta miscare prin intermediul unor celule nervoase senzoriale de tip "cili" prezente la nivelul celor 3 canale semicirculare mentionate anterior. Canalele contin si un fluid numit endolimfa.

Respectand principiul inertiei, endolimfa se opune tendintei de schimbare a miscarii, ramanand in urma si astfel stimuland celulele senzoriale sa transmita impulsuri nervoase spre creier. Aceste semnale sunt interpretate la nivelul creierului, pe baza lor determinandu-se directia de miscare a capului.

In momentul in care ne invartim creierul receptioneaza semnale multiple. Incet-incet endolimfa preia tendinta de miscare/rotatie a intregului corp si, odata cu trecerea timpului, egaleaza viteza de rotatie a intregului ansamblu, fapt ce duce la oprirea stimularii celulelor senzoriale ale sistemului vestibular. Cand ne oprim din invartit, endolimfa isi continua, de aceasta data, tendinta de miscare, trimitand in acest caz semnale creierului cum ca acesta s-ar invarti in continuare, desi acesta de fapt s-a oprit.

Rezultatul acestei semnalizari defectuoase este senzatia de ameteala, de mai mica ori mai mare intensitate. Pe masura ce endolimfa isi incetineste miscarea si, in cele din urma, ajunge in repaus, creierul echivaleaza lipsa vreunui semnal de la nervul vestibular cu incetarea miscarii de rotatie, iar senzatia de ameteala dispare.

 Daca, insa, sistemul vestibular dintr-o ureche este distrus , activitatea celeilalte urechi da falsa senzatie de rotatie ( vertij) catre partea neafectata. 

Daca este distrusa functia vestibulaea a ambelor urechi , postura si mersul sunt afectate grav , producand vertij si dezorientare. Daca mediul nostru se modifica , asa cum se intampla cand calatorim pe mare sau zburam , sistemul vestibular  poate reactiona , ducand la raul de avion sau de vapor .

Asa cum se poate vedea in figura care descrie anatomia urechii umane din cadrul articolului indicat mai sus, sistemul vestibular are in structura sa, printre alte elemente, trei canale semicirculare dispuse sub un unghi de 90 de grade unele fata de altele, care sunt conectate la nervul vestibular. Atunci cand ne schimbam directia de miscare ori inclinam brusc capul sistemul vestibular detecteaza aceasta miscare prin intermediul unor celule nervoase senzoriale de tip "cili" prezente la nivelul celor 3 canale semicirculare mentionate anterior. Canalele contin si un fluid numit endolimfa.

Respectand principiul inertiei, endolimfa se opune tendintei de schimbare a miscarii, ramanand in urma si astfel stimuland celulele senzoriale sa transmita impulsuri nervoase spre creier. Aceste semnale sunt interpretate la nivelul creierului, pe baza lor determinandu-se directia de miscare a capului.

In momentul in care ne invartim creierul receptioneaza semnale multiple. Incet-incet endolimfa preia tendinta de miscare/rotatie a intregului corp si, odata cu trecerea timpului, egaleaza viteza de rotatie a intregului ansamblu, fapt ce duce la oprirea stimularii celulelor senzoriale ale sistemului vestibular. Cand ne oprim din invartit, endolimfa isi continua, de aceasta data, tendinta de miscare, trimitand in acest caz semnale creierului cum ca acesta s-ar invarti in continuare, desi acesta de fapt s-a oprit.

Rezultatul acestei semnalizari defectuoase este senzatia de ameteala, de mai mica ori mai mare intensitate. Pe masura ce endolimfa isi incetineste miscarea si, in cele din urma, ajunge in repaus, creierul echivaleaza lipsa vreunui semnal de la nervul vestibular cu incetarea miscarii de rotatie, iar senzatia de ameteala dispare.

De ce ustura ardeiul iute?

Acum peste 6.000 de ani ardeii iuţi începeau să fie domesticiţi şi selecţionaţi undeva pe teritoriul Mexicului de astăzi. În prezent există sute de soiuri de ardei iute răspândite în toată lumea, iar expeţtii se străduiesc an de an în cadrul unor adevărate experimente ştiinţifice să încrucişeze cele mai iuţi varietăţi de ardei pentru obţinerea unor hibrizi mai iuţi decât soiurile din care au fost selecţionaţi. Substanţa care dă iuţeală şi usturime tuturor ardeilor iuţi este capsaicina, alături de alte substanţe naturale similare din grupul capsaicinoizilor.

Capsaicina este de altfel principalul component al substanţei din spray-urile cu efect iritant-lacrimogen.

 

Când consumăm ardeii iuţi, capsaicinoizii provoacă receptorilor durerii din gură, limbă şi gât o senzaţie de arsură. Odată activaţi de capsaicinoizi, receptorii tactili trimit instantaneu creierului semnalul că persoana în cauză a mâncat ceva foarte fierbinte. Răspunsul creierului la mesajul primit de la receptorii nervoşi constă în creşterea ratei bătăilor inimii, intensificarea fenomenului de transpiraţie şi eliberarea de endorfine. Conform unui studiu ştiinţific realizat în anul 2008, capsaicina afectează capacitatea organismului uman de a produce hidroliza adenosinei trifosfatice. În hidroliza normală a acestei coenzime speciale, proteinele se folosesc de energia degajată pentru a transporta ionii de calciu în reticulumul sarcoplasmic.

 

Când capsaicina este prezentă în organism, ea altererează conformaţia acelor proteine implicate în procesul hidrolizei, iar energia folosită în mod normal pentru transportul ionilor este eliberată sub forma de energie termică.

„Iuţeala” ardeilor iuţi este în prezent măsurată pe scara Scoville. Capsaicina în stare pură este incoloră, inodoră şi la temperatura camerei are o consistenţă asemănătoare cu a cerii de albine. Capsaicina pură atinge pragul de 16.000.000 unităţi pe scara Scolville.

De ce radem cand suntem gadilati?

O echipă de cercetători din Germania a descoperit motivul pentru care râdem incontrolabil atunci când suntem gâdilaţi – iar răspunsul nu are nimic de-a face cu amuzamentul.

Conform oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Tuebingen, gâdilatul activează acea regiune din creierul uman ce este însărcinată cu anticiparea durerii. Acesta este motivul pentru care uneori persoanele reacţionează violent atunci când sunt gâdilate.

Cercetătorii afirmă că râsul generat de gâdilat face parte dintr-un mecanism de apărare prin care „victima” dă un semnal de supunere. Oamenii de ştiinţă cred că reacţia noastră la gâdilat datează din cele mai vechi timpuri ale evoluţiei umane, aproape de perioada în care omul a dezvoltat conştiinţa de sine.

În mod interesant, părţile corpului care sunt cele mai predispuse la gâdilat sunt totodată şi cele mai vulnerabile, astfel că cercetătorii de la Universitatea Tuebingen au elaborat ipoteza că părinţii şi-ar fi gâdilat copiii pentru a-i antrena să reacţioneze la pericol, iar râsul generat de gâdilat este o metodă prin care ne recunoaştem învinşi.

Cercetătorii au apelat la 30 de voluntari pe care i-au scanat cu un aparat de rezonanţă magnetică (RMN) pentru a înţelege de ce gâdilatul provoacă râsete şi dacă acest râs este asemănător cu cel generat de o glumă sau de o situaţie amuzantă.

Oamenii de ştiinţă au cerut participanţilor la studiu să râdă la ceva ce li se pare amuzant, iar apoi le-au gâdilat tălpile picioarelor. În tot acest timp, creierul voluntarilor era monitorizat cu ajutorul aparatului de rezonanţă magnetică.

Cercetătorii au descoperit că atât gâdilatul, cât şi râsul obişnuit, duceau la activarea unei părţi a creierului cunoscută sub numele de operculul rolandic sau operculul frontoparietal, regiune ce controlează mişcările faciale şi reacţiile emoţionale şi vocale.

Cu toate acestea, cercetătorii au realizat că râsul obişnuit şi cel provocat de gâdilat sunt diferite, deoarece gâdilatul stimulează şi hipotalamusul, regiune din creier ce controlează temperatura corpului, senzaţia de foame, oboseala şi comportamentul sexual.

Această regiune a creierului controlează reacţiile instinctive ale oamenilor, cea mai cunoscută fiind reacţia „luptă sau fugi”.

Din acest motiv, cercetătorii înţeleg şi de ce unele persoane încep să râdă atunci când sunt doar ameninţate că vor fi gâdilate.

„Când gâdili pe cineva, de fapt stimulezi fibrele nervoase amielinice care provoacă durerea”, explică doctorul Alan Hirsch, fondatorul Smell & Taste Treatment and Research Foundation din Chicago.

Acest lucru explică şi de ce nu ne putem gâdila singuri – creierul este conştient că nu este nevoie să

producă o reacţie la această acţiune.

Surse: Daily Mail, Science Daily

De ce este cerul albastru?

      Cerul nu este albastru! Nu există niciun pigment albastru în cer, este doar o iluzie optică. Acolo sus şi peste tot în jurul nostru există gaze de diferite feluri, precum oxigenul, nitrogenul şi dioxidul de carbon. Pe lângă aceste elemente există şi praf, vapori de apă, spori şi chiar animale foarte mici.

Atunci când lumina Soarelui atinge ceva, se reflectă. Obiectele mari, precum Luna, reflectă lumina foarte bine. Praful selenar este negru , însă are o capacitate de a reflecta lumină atât de mare încât străluceşte puternic în noapte.

Totuşi o moleculă de gaz este prea mică pentru a funcţiona ca o oglindă. În schimb,  ea absoarbe lumina şi apoi o trimite înapoi într-o direcţie întâmplătoare. Cu alte cuvinte, fiecare moleculă din aer este o sursă de lumină.

Imaginaţi-vă pentru un moment că lumina ar fi sunet. Lumina solară nu este doar o notă cântată la un instrument, ci o orchestră care cântă pe diferite tonalităţi la volume diferite. Noi vedem doar o parte din această muzică. Ochii noştri percep diferite înălţimi de lumină sub forma culorilor: violet,   albastru, verde, galben, portocaliu, roşu şi mov.

Moleculele de aer absorb lumina albastră foarte uşor şi o emit înapoi la fel de repede. De aceea, lumina albastră este împrăştiată pe tot cerul şi ajunge în ochii noştri din toate direcţiile. Oriunde ne-am uita, suntem bombardaţi cu lumină albastră, motiv pentru care cerul ne pare albastru.

Celelalte culori nu sunt la fel de uşor dispersate de atmosfera Pământului, iar din această cauză ele vin la noi într-o lumină mai puţin directă.

Dacă Marte ar fi avut mai mult gaz în atmosferă şi cerul ei ar fi părut albastru.

Sursa: Gemma Elwin Harris, „Big Questions from Little People and Simple Answers from Great Minds”

Cum ar fi arătat cerul dacă Pământul ar fi avut un sistem de inele precum Saturn ? ( Foto )

Unii astronomi cred că inelele lui Saturn sunt compuse din materia din care nu s-a putut forma un satelit deoarece aceasta s-a aflat în interiorul limitei Roche a planetei. Forţa gravitaţională a lui Saturn a făcut ca materia existentă în acea regiune să nu se poată aglomera şi să formeze un satelit. O altă idee des vehiculată printre oamenii de ştiinţă sugerează că în perioada în care Saturn s-a format ea ar fi avut unul sau mai mulţi sateliţi în afara limitei Roche. Cu cât o planetă este mai mare cu atât influenţa sa gravitaţională este mai mare. Şi cu cât gravitaţia este mai puternică cu atât este mai mare limita Roche. În consecinţă, pe măsură ce planeta Saturn a devenit mai mare cu atât a crescut şi limita sa Roche. În acest fel, în scurt timp, limita Roche s-a mutat în zona sateliţilor interiori ai planetei. Aceşti sateliţi în scurt timp au fost distruşi. Din resturile acestora s-au format în cele din urmă inelele spectaculoase pe care le vedem în prezent. În cadrul acestor inele se mai pot găsi bucăţi mari din acei sateliţi din trecut. Acestea ar fi mult mai mici decât bucăţile de materie rezultate în urmă distrugerii sateliţilor din faza iniţială, dar ele sunt de o mie de ori mai mari decât dimensiunea particulelor obişnuite aflate în prezent în inelele planetei. O altă teorie sugerează că în urmă cu câteva sute de milioane de ani, într-un moment în care strămoşii dinozaurilor se răspândeau pe Pământ, Saturn nu ar fi avut deloc inele. Inelele s-au format atunci când unul sau mai mulţi sateliţi de mici dimensiuni s-au apropiat prea mult de Saturn. Când au intrat în interiorul limitei Roche gravitaţia lui Saturn i-a distrus. După o perioadă de milioane de ani în care s-au lovit unele de altele, resturile rămase din distrugerea acelor sateliţi s-au transformat în particulele mici care formează inele din prezent.
În jurul planetei Pământ nu s-a format niciun inel de tipul celor existente în cazul planetei Saturn pe baza scenariilor propuse mai sus. Chiar nu contează, deoarece la întrebarea cum ar fi arătat cerul planetei dacă Pământul ar fi avut un astfel de sistem de inele putem răspunde printr-un exerciţiu de imaginaţie.

               Dacă planeta noastră ar fi avut inele similare planetei Saturn atunci ar fi destul de uşor să ne dăm seama cum ar fi arătat ele din mai locuri de pe Pământ. La ecuator inelele ar fi trecut chiar pe deasupra capului nostru.

Dacă am fi mers doar puţin mai la nord de Guatemala atunci inelele ar fi început să se răspândească pe cer. Partea întunecată a Lunii ar fi fost mult mai luminoasă decât suntem noi obişnuiţi să fie ca urmare a creşterii cantităţii de lumină solară care s-ar fi reflectat de acele inele.

Dacă am fi mers undeva în Polinezia pe Tropicul Capricornului, la 23° latitudine sudică, o panoramă de 180° ne-ar fi oferit o idee despre priveliştea magnifică a acestor inele. În zona ovală, mai întunecată, aflată în mijlocul inelelor s-ar fi putut observa umbra Pământului. Pe parcursul fiecărei nopţi s-ar fi putut urmări trecerea timpului marcată de modul prin care ar fi fost iluminate inelele. La miezul nopţii umbra Pământului ar fi avut cea mai mare extindere. Marginea umbrei Pământului este iluminată într-o nuanţă de lumină portocalie-roz pe măsură ce lumina Soarelui trece prin atmosfera Pământului.

Din Washington, la o latitudine de 38° inelele ar fi început să coboare sub orizont, deşi priveliştea acestora ar fi fost încă uimitoare, ele dominând încă imaginea cerului atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte.

La Cercul Polar inelele abia s-ar fi ridicat deasupra orizontului. Văzute aici din Nome, Alaska, inelele spectaculoase ar fi iluminat un peisaj sterp puţin mai intens decât o lună plină din prezent. Spre deosebire de Soare sau Lună aceste inele nu ar fi răsărit şi nici nu ar fi apus... ele ar fi fost întotdeauna vizibile, atât ziua cât şi noaptea şi s-ar fi aflat întotdeauna în exact acelaşi loc.

A ajuns omul pe Luna ? Teorii si raspunsuri

1. De ce nu se observă în fotografii şi în filmări stelele? În conditiile în care nu există atmosferă, cerul este negru şi acestea ar trebui să fie vizibile, cum sunt noaptea pe Pământ.

R: Stelele de fapt sunt acolo, dar... stălucesc prea slab pentru a fi văzute. Pretindeţi că sunteţi un astronaut. Cerul lunar este negru deasupra voastră, în timp ce solul este luminat din plin. Daca vreţi să faceţi o poză, cum vă veţi seta camera? Timpul de expunere va fi foarte mic, pentru că obiectele din jur reflectă multă lumină. În aceste condiţii, stelele de pe cer vor apărea? Chiar dacă aparatura NASA era foarte evoluată la acea vreme, acum 40 de ani era totuşi cu mult în urma tehnologiei de astăzi. Incercati, în întuneric de data asta, să fotografiaţi cerul, iar dacă nu aveţi o cameră profesională nu veţi reuşi mare lucru...

2. In pozele cu modulul lunar nu se vede niciun crater, acesta trebuind să existe ca urmare a aselenizării.

R: Aselenizarea se face cu o viteză foarte mică. Nici când parcăm nu ne aruncăm cu 100 km/h. Orificiul de evacuare a gazelor ce propulsau modulul avea 138 cm în diametru, ceea ce înseamnă 14.840 cmp. La o greutate de 1.360 kg, presiunea exercitată va fi de 90 g/cmp, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Pe lângă asta, în vid, gazele evacuate se împrăştie mult mai rapid decât atunci când există atmosfera, deci presiune mai mare, ce dă acestora forma unei coloane.

3. La aselenizare, se vede clar că praful lunar este ridicat. Astfel, atunci când astronauţii coboară, ei n-ar trebui sa lase urme în acesta, şi totusi aceasta s-a întâmplat.

R: Încă o dată nu este luat în vedere mediul complet străin nouă de pe Lună. Dacă presari făină pe masă şi sufli, ţi se va umple toată camera. Dar în acest caz acţionează nu numai aerul expirat, ci şi aerul din cameră pus în mişcare de aerul expirat, un fel de efect de bulgare de zăpadă. Pe Lună, acest efect nu se propagă, ci va fi ridicat doar acel praf atins direct de gazele expulzate de modul. Adică doar o mică suprafaţă, iar în imediata apropiere praful depus de miliarde de ani va rămâne la fel de neatins. Este posibil chiar ca stratul de praf din jurul modulului să fi fost... mai gros, ca urmare a depunerii prafului ridicat de pe locul de aselenizare.

4. În fotografii, umbrele nu sunt complet întunecate. Având în vedere că Soarele este unica sursă de lumină şi că nu există atmosferă, acestea ar trebui să fie complet negre.

R: Premisa greşită este că Soarele este singura sursă de lumină. Iar dacă vă gândiţi că Pământul, pe cer, ar putea fi alta, vă spunem că nu este atât de puternic încât să dea un asemenea efect. Sursa de lumina în plus este chiar... Luna. Praful lunar are o proprietate interesantă: reflectă lumina în direcţia de unde o primeşte. Suprafaţa lunară este atât de luminoasă încât cu uşurinţă luminează umbrele suprafeţelor verticale. Efectul se numeşte heiligenschein (cuvântul german pentru halo) şi se poate observa şi pe Terra.

5. Altă nedumerire cu privire la umbre. Câteva fotografii ale peisajului lunar arată şi obiecte ce au umbre lungi. Dacă Soarele este singura sursă de lumină, aceste umbre nu ar trebui să fie paralele? Dar cum nu sunt, fotografiile ar fi contrafăcute.

R: Haideţi să presupunem că umbrele nu sunt paralele. Şi că există mai multe surse de lumină. Atunci... unde sunt umbrele multiple?? Se poate presupune că sursa luminii ar fi fost aproape şi ar fi putut determina umbre neparalele. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul unei surse îndepărtate. Nu uitaţi că vedeţi o imagine tridimensională proiectată bidimensional. Când Soarele este spre orizont, iar umbrele sunt lungi, acest efect îl puteţi observa şi pe Pământ.

6. Există două fotografii în care în spate se vede un munte, iar în prim-plan modulul lunar în cazul primei fotografii, în cea de-a doua nemaiapărând modulul, care nu s-a mişcat din loc de la aselenizare până la plecare. De aici concluzia că decorul ar fi artificial adăugat.

R: Încă o dată, Luna nu este Pământul. Pe Terra avem foarte multe indicii, pe care creierul nostru le prelucrează pentru a măsura distanţele; este atmosfera, este flora, sunt diversele construcţii. Ceea ce nu se întâmplă pe Lună. Un obiect foarte îndepărtat poate părea mai aproape, peisajul este în mare parte identic şi puncte de reper nu există. Modulul lunar este aproape de astronaut, la 20-30 m. Muntele este la kilometri distantă. Dacă astronautul se va muta câteva zeci de metri lateral, peisajul va fi identic, însă modulul nu mai intră în cadru. Iar dacă vă uitaţi bine la fotografii, veţi observa că micile detalii ale peisajului lunar apropiat se schimbă, ceea ce arată că astronautul şi-a schimbat poziţia.

7. Exista două filme în care un astronaut apare pe aceeaşi colină. NASA le-a catalogat ca fiind înregistrate în zile diferite, la zeci de km distanţă.

R: Într-adevăr este vorba de una şi aceeaşi colină. Însă, la clasare, a avut loc o eroare. Da, şi NASA mai poate face greşeli. Ulterior s-a demostrat că acele filme au fost luate la 3 minute distanţă unul de altul, şi nu în zile diferite.

8. Ralph Rene, care se autoproclamă fizician, susţine că mişcările astronauţilor din modulul lunar ar duce la dezechilibrarea acestuia şi nu ar putea fi realizată o aselenizare corectă, astfel încât modulul s-ar zdrobi de sol.

R: Există un sistem de control feedback care păstrează stabilitatea modulului pentru compensarea schimbărilor centrului de greutate. Pentru o explicaţie detaliată, citiţi acest articol.

9. La decolare, nu se vede nici o flacără. În mod normal, fiecare rachetă lasă în urmă o flamă ce ar trebui sa fie vizibilă. Deci momentul este trucat.

R: Motivul pentru care nu s-a văzut asa ceva este simplu: combustibilul folosit de modul nu produce aşa ceva! Modulul a folosit un amestec de hidrazină şi dinitrogen tetraoxid (oxidant). Aceste două substanţe în momentul contactului duc la un produs de reacţie transparent, de aceea nu vedem nici o flamă. Ne-am aştepta la asta pentru că suntem obişnuiţi cu rachetele ce decolează de pe Terra, dar acestea folosesc alt tip de combustibil. Pentru mai multe detalii citiţi acest articol.

10. Când astronauţii se mişcă la suprafaţa Lunii arată ca şi cum totul ar fi fost filmat pe Terra şi rulat cu încetinitorul.

R: Este clar că motivul pentru care se deplasează aşa este gravitaţia. Dar să zicem că ar putea fi trucată această mişcare. Ce nu poate fi trucat este legat însă legat de mişcarea modulului. Când acesta se deplasează, praful lunar se ridică în sus, urmează o parabolă perfectă şi cade la loc pe sol. Pe Terra, în condiţiile existenţei atmosferei, praful s-ar fi împrăştiat.

 

11. Poate cel mai cunoscut argument contra aselenizării este că steagul SUA, la asamblare, flutură... Deci nu este vid, ci bate vântul!

R: Bineînţeles că un steag poate flutura şi în vid. Steagul era montat în capătul unei bare, iar astronauţii, ca să îl poată fixa, roteau de această bară. Care bineînţeles rotea steagul. Mai ales că acest steag avea şi o bară orizontală deasupra, de care era prins pentru a sta vizibil; avea astfel două laturi prinse şi două libere. În urma rotaţiei, partea liberă rămasă are o mişcare oscilatorie. Mai mult, pe de o parte din cauza gravitaţiei scăzute, dar în principal din cauza lipsei atmosferei, această oscilaţie durează în timp mult mai mult decât pe Terra, neexistând frecare cu aerul. La baza acestei oscilaţii stă însă şi o defecţiune. Bara de sus trebuia să se extindă până când steagul ar fi fost perfect întins. Însă astronauţii nu au putut-o extinde complet. Acest lucru este vizibil şi pe film, bara de sus nefiind perfect orizontală. Pentru că această eroare a dus la un efect optic interesant, în fotografii arătând chiar ca un steag în vânt, astronauţii ce au ajuns pe Lună ulterior l-au lăsat cum a fost pus iniţial, deşi s-ar fi putut remedia problema. Interesant de citit despre steagul respectiv pe site-ul NASA.

12. Cineva a spus odată ca fotografiile sunt prea frumoase... Nu se puteau face numai fotografii atât de bune.

R: Au fost luate mii de fotografii şi bineînţeles că s-au ales doar cele bune. Nu şi-ar fi asumat nimeni riscul realizarii unui număr limitat de cadre în timpul unei misiuni atât de importante. De altfel, oricine când pleacă în vacanţă face sute de fotografii, dar împarte cunoscuţilor doar pe cele mai bune. Revista Scientific American a publicat o prezentare cu câteva fotografii realizate de astronauţii care au călcat pe Lună, intitulându-le: “Viziunea astronauţilor care au călcat pe Lună”.

13. Radiaţiile în centurile Van Allen ar îmbolnăvi grav sau ucide pe oricine le traversează.

R: Centurile Van Allen sunt regiuni în spaţiu unde câmpul magnetic terestru ţine captive particule provenite din vântul solar. Un om NEPROTEJAT care stă în această regiune pentru un timp îndeajuns de lung va muri într-adevăr. Centurile Van Allen au fost traversate destul de repede, în aproximativ o oră, iar naveta spaţială avea protecţia sa, cea mai mare parte a acestor radiaţii oprindu-se în fuselaj. Au existat, foarte rar, şi particule care să treacă de acesta; un documentar pe Discovery arăta studierea costumelor spaţiale ce prezentau la nivel microscopic urmele trecerii acestor particule înalt energetice.

Ceea ce demostrează că nu se moare atât de usor, iar pe de altă parte că cineva a trecut de aceste centuri şi nu s-a învârtit prin deşertul Nevada...Pentru mai multe detalii urmaţi site-ul NASA şi acest articol.

14. Casetele conţinând filmarea originală din timpul misiunii Apollo 11 s-au pierdut. Oare NASA le-a sustras intenţionat?

R: Aceste casete într-adevăr nu sunt de găsit, în schimb acelaşi tip de casete din timpul misiunilor Apollo 12, 14, 15, 16 şi 17, celelalte cinci misiuni cu aselenizare şi echipaj uman, există şi sunt accesibile publicului. NASA a dat recent publicităţii copii prelucrate digital găsite în arhiva CBS şi Johnson Space Center a înregistrărilor realizate în iulie 1969, susţinând că înregistrările originale s-au pierdut. Acestea au alimentat speculaţiile potrivit cărora omul nu a ajuns pe Lună. Mai multe detalii puteţi citi pe HotNews.

15. URSS nu a reuşit aselenizarea, cu toate că s-a dovedit superioară tehnologic.

R: Se face referire la faptul că URSS a lansat primul satelit artificial, prima făptură vie pe orbită, prima întoarcere în siguranţă a unor creaturi vii, a avut primul om ajuns în spaţiu şi primul om ce a orbitat Terra, prima femeie în spaţiu, primul echipaj de trei cosmonauţi, prima ieşire în spaţiu a unui om doar în costumul de protecţie. Însă aceste succese sovietice au fost dublate la scurt timp de americani. Înainte de programul Apollo, URSS acumulase 534 ore de prezenţă umană în spaţiu, iar SUA 1.992 ore. URSS nu a testat niciodată un modul lunar.

16. Rocile aduse de pe Lună sunt identice cu cele colectate din Antarctica.

R: Analizele chimice efectuate asupra rocilor lunare arată ca acestea prezintă o compoziţie izotopică diferită şi foarte puţine elemente volatile, asemănându-se cu o mică parte din rocile descoperite în Antarctica şi despre care se crede că provin de asemenea de pe satelitul nostru natural, ejectate fiind de impacturi meteoritice. Toate aceste roci descoperite pe Pământ cântăresc mult mai puţin decât totalul celor aduse de misiunile Apollo, care ajunge la 382 kg. Mai mult, acestea au fost comparate şi cu roci colectate de misiuni automatizate sovietice.

17. Toate cele şase misiuni Apollo cu aselenizare au avut loc în timpul mandatului preşedintelui Richard Nixon şi nimeni de atunci nu s-a mai arătat interesat de ajungerea pe Lună.

R: Nimeni nu a fost interesat să fie numărul doi. Costurile ridicate ale misiunilor umane către Lună şi a explorării acesteia au fost probabil un motiv întemeiat ca nimeni să nu mai dorească să se aventureze. O bază lunară sau altă misiune complexă ar fi fost greu de susţinut pentru o singură naţiune, iar în ziua de astăzi se vede acest lucru, cele mai multe misiuni de amploare fiind sub patronatul eforturilor reunite ale mai multor state. Dacă Nixon ar fi falsificat misiunile Apollo, sovieticii ar fi fost primii care să aducă dovezile împotrivă.

Diferentele intre barbati si femei

  1. Bărbaţii se pricep mai bine să estimeze dimensiunile interlocutorului doar pe baza vocii

Potrivit oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Sussex, indivizii de sex masculin au o mai mare capacitate de a afla mărimea unei persoane doar ascultându-i vocea. 

2. Bărbaţii se orientează mai bine în spaţiu

Persoanele de sex masculin au o mai bună capacitate de a se gândi în trei dimensiuni atunci când este vorba de obiecte, lucru care le ajută să se orienteze mai bine în spaţiu. Studiile au arătat că încă de la vârsta de 3 luni, bebeluşii prezintă diferenţe comportamentale în funcţie de sex. Este posibil ca această capacitate a bărbaţilor să se fi dezvoltat în trecut, atunci când ei se ocupau cu vânătoarea, bătăliile şi alte activităţi pentru care aveau nevoie de o bună orientare în spaţiu. 

3. Femeile se pricep mai bine la localizarea obiectelor

Aşa cum bărbaţii se orientează mai bine în spaţiu, femeile au capacitatea de a-şi aminti mai uşor unde sunt anumite lucruri, unde le-au văzut sau unde ar putea fi acestea. Prin urmare, persoanele de sex feminin au tendinţa de a se orienta în spaţiu pe baza unor puncte de reper. În „bătălia dintre sexe”, această capacitate le avantajează mai mult pe femei căci odată ce îşi iau repere pentru a se putea orienta în spaţiu, ele reuşesc să găsească mai repede decât bărbaţii obiecte necesare deplasării, precum cheile de la maşină sau hărţi. 

4. Femeile se îngrijorează mai mult

Femeile produc doar jumătate din serotonina întâlnită la bărbaţi, motiv pentru care ele au şi mai puţini transportori care să o recicleze, susţin oamenii de ştiinţă de la Institutul Karolinska. Ca urmare a acestui lucru, femeile îşi fac mai multe griji decât bărbaţii. Din fericire, această caracteristică le poate avantaja pe femei, dându-le capacitatea de a bănui eventualele probleme din timp şi de a căuta rezolvări. 

5. Femeile observă culorile mai bine ca bărbaţii

Persoanele de sex feminin pot detecta variaţii subtile ale unei culori, lucru pe care bărbaţii nu reuşesc să îl facă. 

Această capacitatea pare că s-a format ca urmare a faptului că femeile au petrecut mai mult timp în grădină asigurând necesarul de hrană prin căutarea alimentelor proaspete. Cercetătorul Israel Abramov suspectează că în spatele acestei diferenţe dintre sexe stau hormonii, deoarece se ştie că hormonii sexuali masculini pot altera dezvoltarea cortexului vizual. 

6. Bărbaţii suportă mai bine privarea de somn

Un studiu realizat la Universitatea Duke a scos la iveală faptul că bărbaţii pot tolera mai bine privarea de somn, comparativ cu femeile. În funcţie de cum o privim această capacitatea poate fi bună sau rea, deoarece somnul este implicat în procesul ce îi permite creierului să se refacă după o zi obositoare. 

7.  Cine se pricepe mai bine la multitasking?

Unele studii au concluzionat că bărbaţii au o mai bună capacitate de a rezolva mai multe sarcini în acelaşi timp, iar altele au sugerat exact opusul. Când toate aceste constatări au fost adunate şi analizate, s-a constatat că bărbaţii şi femeile se pricep în mod egal al multitasking. 

Mai mult, pe măsură ce îmbătrânim, cu toţii (indiferent de sex) ne pierdem în mod egal  capacitatea de a mai efectua simultan mai multe acţiuni. 

8. Bărbaţii identifică mai uşor partenerii infideli

Se pare că bărbaţii identifică mai uşor indiciile (vizuale, vocale etc) care indică infidelitatea partenerului. Totuşi, oamenii de ştiinţă de la Virginia Commonwealth University susţin că aceste indicii nu au un nivel mare de acurateţe motiv pentru care bărbaţii au tendinţa de a suspecta infidelitatea partenerului chiar şi atunci când nu au motiv. 

9. Cum rămâne cu inteligenţa?

Pentru că bărbaţii au, în general, corpurile mai mari ca ale femeilor, ei au şi creierii mai mari. Totuşi, mărimea creierului se pare că nu contează când vine vorba de inteligenţă. În schimb, inteligenta este dictată de conexiunile neuronale. 

De-a lungul istoriei, IQ-ul femeilor a fost depăşit de punctajul obţinut de bărbaţi, însă acum, femeile încep să îi surclaseze pe bărbaţi la astfel de teste. Rex Jung, de la Universitatea din New Mexico, a constatat că bărbaţii tind să aibă mai multă materie cenuşie, în timp ce femeile au mai multă materie albă. Diferenţele sunt evidente însă se pare că, cel puţin pentru moment, şi la acest domeniu, bărbaţii şi femeile se află la egalitate. 

10. De obicei, femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii

Femeile au un sistem imunitar mai bun care le scade şansele de a dezvolta boli boli periculoase. Informaţiile publicate de Centers for Disease Control, femeile trăiesc cu aproximativ 5,3 ani mai mult decât bărbaţii. Totuşi, există o veste bună pentru bărbaţi: această diferenţă pare să se diminueze în ultimul timp.

Animalul extraterestru de pe Pamant - Ursul de apa

     Li se spune tardigrade sau “slow walkers” iar în limba română, urși de apă. Fac parte din același grup cu insectele și crustaceele și mănâncă vidul la masa de dimineață.

Caracteristicile acestui animal de numai 1- 1,5 mm sunt impresionante. Larvele de abia eclozate au până la 0,05 mm. Tardigradele sunt răspândite pe tot globul, de la 6000 m înălțime în Munții Himalaya  până la 4000 metri în adancimiile Pâmântului. Aceste animale pot fi găsite în sol și nisip umed, în apele dulci stătătoare sau lin curgătoare, mai rar în mediul marin. Însă, cel mai des tardigradele au fost observate printre asociațiile licheni și mușchi .

Tardigradele sunt capabile să supraviețuiască în condiții extreme, la temperaturi de -273°C și +151°C, și își păstrează vitalitatea circa un deceniu fără apă .

Se pune întrebarea: dacă tardigradele supraviețuiesc spațiului, atunci ele au venit din spațiu?

Rezistând la presiuni foarte mari și cantități enorme de radiații, urșii de apă mai au un atu: pot intra în stare de criptobioză, situație în care își pot opri metabolismul pentru perioade lungi de timp când întâlnesc condiții vitrege vieții. În această stare metabolismul se reduce la 0.01% iar conținutul de apă din aceste animale poate ajunge la numai 1%.

Cati mega pixeli are ochiul uman?

      V-ați gândit vreodată câți megapixeli are ochiul uman? Tehnic vorbind, întrebarea asta este total greșită, nu cred că “puterea” ochiului uman se poate măsura în MP. Dar câteodată mă întreb cam cât de puternici sunt ochii noștri în comparație cu aparatele foto.Am găsit pe net niște chestii interesante, pe care le voi împărtăși cu voi.

O cameră foto performantă are deja peste 10 megapixeli, înghesuiți pe un chip nu mai mare decât ochiul uman. Retina umană are circa 5 milioane de conuri receptoare, care ne permit să percepem culorile. Astfel, se poate spune că avem 5 megapixeli rezoluție standard. Dar ăsta e doar începutul. Există 100 de milioane de bastonașe care detectează contrastul monocrom și care ne permit să avem acuitate vizuală. Dar nici acești 105 milioane de “pixeli” nu sunt de ajuns pentru a defini ochiul uman.

Creierul nostru folosește ambii ochi pentru a compune o imagine panoramică, și pentru a putea distinge detalii extrem de fine, de exemplu două linii care sunt separate de cel puțin 0.01 grade. Un calcul arată că datorită acestui lucru, și luând în considerare câmpul uman de vedere de circa 120 de grade, rezoluția vederii noastre este de 576 de megapixeli!

Suntem însă capabili și să “citim” imagini cu o rezoluție mult mai mică, cum sunt imaginile tipărite, pe care ochiul nostru le interpretează în ansamblu, deși dacă este focusat înadins este capabil să vadă și detaliile (miile de punctulețe care alcătuiesc o imagine).

În plus, ca o curiozitate, femeile au mai multe conuri decât bărbații, fiind astfel mai capabile să distingă culoarea, pe când bărbații au mai multe bastonașe, ceea ce le permite să vadă mai bine în întuneric.

Recapitulând: 576 MP, autofocus instant, cameră foto-video permanentă, întreținere ieftină și automată, vedere tridimensională și consum infim de energie. Tehnologie veche de milioane de ani. Made in  China Heaven. Beat this, Canon!

Îmbunătăţeşte-ţi memoria cu 75% printr-o metodă foarte simplă

       Tuturor ni se mai întâmplă să uităm de o programare la doctor sau de ziua unui prieten. Astfel de mici pierderi de memorie pot fi nu numai jenante, dar şi supărătoare. Din fericire, acum oamenii de ştiinţă au găsit o rezolvare la acestă prolemă: mirosul de rosmarin poate îmbunătăţi memoria chiar şi cu 75%, susţine un nou studiu.

De mult timp, rosmarinul este asociat cu memoria şi fidelitatea, În Egiptul Antic, această plantă era folosită la nunţi şi înmormântări. Chiar şi Shakespeare îi cunoştea proprietăţile care ajută la îmbunătăţirea memoriei. În faimoasa lui opera „Hamlet”, Ophelia spune: „Uite flori de rosmarin ca să-ţi aduci aminte; te rog, iubitule, să nu mă uiţi”. 

Acum, cele mai noi cercetări indică faptul că uleiul esenţial de rosmarin îi ajută pe oamenii clinic sănătoşi să îşi amintească evenimente din trecut şi să nu uite să realizeze anumite sarcini. 

De asemenea, studiul a scos în evidenţi şi faptul că această îmbunătăţire a memoriei s-a produs indiferent de starea participanţilor , motiv pentru care oamenii de ştiinţă cred că îmbunătăţirile ar putea fi provocate de o influenţă chimică. 

Cercetătorii susţin că descoperirile au potenţialul de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a oamenilor care suferă de pierderi de memorie asociate cu înaintarea în vârstă. 

Studii anterioare au sugerat şi că unii compuşi din rosmarin stopează producţia unor enzime ce blochează funcţionarea normală a creierului, lucru care ne ajută să fim mai alerţi, îmbunătăţindu-ne memoria pe termen lung.

În noul studiu, oamenii de ştiinţă s-au concentrat asupra memoriei prospective care implică abilitatea de a ne aminti anumite evenimente ce urmează a avea loc în viitor şi de a ţine minte să realizăm anumite sarcini în anumite momente prestabilite. Acest tip de memorie este critică pentru funcţionarea de zi cu zi. Ea acţionează atunci când, de exemplu, cineva trebuie să îşi amintească să trimită o felicitare sau să îşi ia tratamentul. 

Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 66 de participanţi împărţiţi în două grupuri. Un grup a fost lăsat să aştepte într-o sală cu miros de rosmarin şi un altul a fost rugat să stea într-o cameră fără niciun miros. După un anumit timp de aşteptare, subiecţii au fost rugaţi să realizeze o serie teste de memorie care includeau ascunderea unor obiecte, regăsirea lor mai târziu sau alte sarcini precum cele în care voluntarii trebuiau să îşi amintească să le dea cercetătorilor un anumit obiect într-un anumit moment. 

Descoperirile au scos la iveală faptul că uleiul esenţial de rosmarin creştea cu 60 - 70 la sută şansele ca subiecţii să îşi amintească ce au de făcut în viitor. Cercetătorii au constatat că participanţii din grupul care a fost expus la mirosul de rosmarin nu numai că au rezolvat mai bine sarcinile, dar aveau şi un nivel mai crescut de eucalyptol, un compus din uleiul esenţial de rosmarin despre care se ştie că influenţează sistemele chimice din corp, îmbunătăţind funcţiile cerebrale. 

Aşadar, pentru a ne asigura că nu uităm cele mai importante evenimente din viaţa de zi cu zi ar trebui să purtăm cu noi o sticluţă cu ulei esenţial de rosmarin. 

Cat costa voma de bufnita?

Voma unei bufniţe ajunge să coste, pe un site de specialitate, chiar şi 749 de dolari. Voma vine cu ghid de utilizare, dar şi cu avertisment ca poate fi considerată dezgustătoare. Interesant este că avertismentul sună cam aşa: “bucăţile de vomă pot reprezenta imagini care s-ar putea să vă producă greaţă şi să vă aducă în situaţia de a ... vomita”.Ca orice altă pasăre, bufniţa nu are dinţi, aşa că îşi rup victimele în bucăţi, cu ajutorul ciocului, şi apoi înghit bucăţi întregi. Digestia se face într-un ritm scăzut, carnea fiind separată de oase şi alte materiale greu de digerat precum blană sau pene.
Materialele respective sunt regurgitate sub formă de snopi. Deşi cei mai mulţi dintre oameni găsesc acele snopuri dezgustătoare, există oameni de ştiinţă interesanţi de aceste produse. Snopurile sunt disecate, iar apoi analizate pentru a se stabili dieta bufniţelor.