1. De ce nu se observă în fotografii şi în filmări stelele? În conditiile în care nu există atmosferă, cerul este negru şi acestea ar trebui să fie vizibile, cum sunt noaptea pe Pământ.
R: Stelele de fapt sunt acolo, dar... stălucesc prea slab pentru a fi văzute. Pretindeţi că sunteţi un astronaut. Cerul lunar este negru deasupra voastră, în timp ce solul este luminat din plin. Daca vreţi să faceţi o poză, cum vă veţi seta camera? Timpul de expunere va fi foarte mic, pentru că obiectele din jur reflectă multă lumină. În aceste condiţii, stelele de pe cer vor apărea? Chiar dacă aparatura NASA era foarte evoluată la acea vreme, acum 40 de ani era totuşi cu mult în urma tehnologiei de astăzi. Incercati, în întuneric de data asta, să fotografiaţi cerul, iar dacă nu aveţi o cameră profesională nu veţi reuşi mare lucru...
2. In pozele cu modulul lunar nu se vede niciun crater, acesta trebuind să existe ca urmare a aselenizării.
R: Aselenizarea se face cu o viteză foarte mică. Nici când parcăm nu ne aruncăm cu 100 km/h. Orificiul de evacuare a gazelor ce propulsau modulul avea 138 cm în diametru, ceea ce înseamnă 14.840 cmp. La o greutate de 1.360 kg, presiunea exercitată va fi de 90 g/cmp, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Pe lângă asta, în vid, gazele evacuate se împrăştie mult mai rapid decât atunci când există atmosfera, deci presiune mai mare, ce dă acestora forma unei coloane.
3. La aselenizare, se vede clar că praful lunar este ridicat. Astfel, atunci când astronauţii coboară, ei n-ar trebui sa lase urme în acesta, şi totusi aceasta s-a întâmplat.
R: Încă o dată nu este luat în vedere mediul complet străin nouă de pe Lună. Dacă presari făină pe masă şi sufli, ţi se va umple toată camera. Dar în acest caz acţionează nu numai aerul expirat, ci şi aerul din cameră pus în mişcare de aerul expirat, un fel de efect de bulgare de zăpadă. Pe Lună, acest efect nu se propagă, ci va fi ridicat doar acel praf atins direct de gazele expulzate de modul. Adică doar o mică suprafaţă, iar în imediata apropiere praful depus de miliarde de ani va rămâne la fel de neatins. Este posibil chiar ca stratul de praf din jurul modulului să fi fost... mai gros, ca urmare a depunerii prafului ridicat de pe locul de aselenizare.
4. În fotografii, umbrele nu sunt complet întunecate. Având în vedere că Soarele este unica sursă de lumină şi că nu există atmosferă, acestea ar trebui să fie complet negre.
R: Premisa greşită este că Soarele este singura sursă de lumină. Iar dacă vă gândiţi că Pământul, pe cer, ar putea fi alta, vă spunem că nu este atât de puternic încât să dea un asemenea efect. Sursa de lumina în plus este chiar... Luna. Praful lunar are o proprietate interesantă: reflectă lumina în direcţia de unde o primeşte. Suprafaţa lunară este atât de luminoasă încât cu uşurinţă luminează umbrele suprafeţelor verticale. Efectul se numeşte heiligenschein (cuvântul german pentru halo) şi se poate observa şi pe Terra.
5. Altă nedumerire cu privire la umbre. Câteva fotografii ale peisajului lunar arată şi obiecte ce au umbre lungi. Dacă Soarele este singura sursă de lumină, aceste umbre nu ar trebui să fie paralele? Dar cum nu sunt, fotografiile ar fi contrafăcute.
R: Haideţi să presupunem că umbrele nu sunt paralele. Şi că există mai multe surse de lumină. Atunci... unde sunt umbrele multiple?? Se poate presupune că sursa luminii ar fi fost aproape şi ar fi putut determina umbre neparalele. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul unei surse îndepărtate. Nu uitaţi că vedeţi o imagine tridimensională proiectată bidimensional. Când Soarele este spre orizont, iar umbrele sunt lungi, acest efect îl puteţi observa şi pe Pământ.
6. Există două fotografii în care în spate se vede un munte, iar în prim-plan modulul lunar în cazul primei fotografii, în cea de-a doua nemaiapărând modulul, care nu s-a mişcat din loc de la aselenizare până la plecare. De aici concluzia că decorul ar fi artificial adăugat.
R: Încă o dată, Luna nu este Pământul. Pe Terra avem foarte multe indicii, pe care creierul nostru le prelucrează pentru a măsura distanţele; este atmosfera, este flora, sunt diversele construcţii. Ceea ce nu se întâmplă pe Lună. Un obiect foarte îndepărtat poate părea mai aproape, peisajul este în mare parte identic şi puncte de reper nu există. Modulul lunar este aproape de astronaut, la 20-30 m. Muntele este la kilometri distantă. Dacă astronautul se va muta câteva zeci de metri lateral, peisajul va fi identic, însă modulul nu mai intră în cadru. Iar dacă vă uitaţi bine la fotografii, veţi observa că micile detalii ale peisajului lunar apropiat se schimbă, ceea ce arată că astronautul şi-a schimbat poziţia.
7. Exista două filme în care un astronaut apare pe aceeaşi colină. NASA le-a catalogat ca fiind înregistrate în zile diferite, la zeci de km distanţă.
R: Într-adevăr este vorba de una şi aceeaşi colină. Însă, la clasare, a avut loc o eroare. Da, şi NASA mai poate face greşeli. Ulterior s-a demostrat că acele filme au fost luate la 3 minute distanţă unul de altul, şi nu în zile diferite.
8. Ralph Rene, care se autoproclamă fizician, susţine că mişcările astronauţilor din modulul lunar ar duce la dezechilibrarea acestuia şi nu ar putea fi realizată o aselenizare corectă, astfel încât modulul s-ar zdrobi de sol.
R: Există un sistem de control feedback care păstrează stabilitatea modulului pentru compensarea schimbărilor centrului de greutate. Pentru o explicaţie detaliată, citiţi acest articol.
9. La decolare, nu se vede nici o flacără. În mod normal, fiecare rachetă lasă în urmă o flamă ce ar trebui sa fie vizibilă. Deci momentul este trucat.
R: Motivul pentru care nu s-a văzut asa ceva este simplu: combustibilul folosit de modul nu produce aşa ceva! Modulul a folosit un amestec de hidrazină şi dinitrogen tetraoxid (oxidant). Aceste două substanţe în momentul contactului duc la un produs de reacţie transparent, de aceea nu vedem nici o flamă. Ne-am aştepta la asta pentru că suntem obişnuiţi cu rachetele ce decolează de pe Terra, dar acestea folosesc alt tip de combustibil. Pentru mai multe detalii citiţi acest articol.
10. Când astronauţii se mişcă la suprafaţa Lunii arată ca şi cum totul ar fi fost filmat pe Terra şi rulat cu încetinitorul.
R: Este clar că motivul pentru care se deplasează aşa este gravitaţia. Dar să zicem că ar putea fi trucată această mişcare. Ce nu poate fi trucat este legat însă legat de mişcarea modulului. Când acesta se deplasează, praful lunar se ridică în sus, urmează o parabolă perfectă şi cade la loc pe sol. Pe Terra, în condiţiile existenţei atmosferei, praful s-ar fi împrăştiat.
11. Poate cel mai cunoscut argument contra aselenizării este că steagul SUA, la asamblare, flutură... Deci nu este vid, ci bate vântul!
R: Bineînţeles că un steag poate flutura şi în vid. Steagul era montat în capătul unei bare, iar astronauţii, ca să îl poată fixa, roteau de această bară. Care bineînţeles rotea steagul. Mai ales că acest steag avea şi o bară orizontală deasupra, de care era prins pentru a sta vizibil; avea astfel două laturi prinse şi două libere. În urma rotaţiei, partea liberă rămasă are o mişcare oscilatorie. Mai mult, pe de o parte din cauza gravitaţiei scăzute, dar în principal din cauza lipsei atmosferei, această oscilaţie durează în timp mult mai mult decât pe Terra, neexistând frecare cu aerul. La baza acestei oscilaţii stă însă şi o defecţiune. Bara de sus trebuia să se extindă până când steagul ar fi fost perfect întins. Însă astronauţii nu au putut-o extinde complet. Acest lucru este vizibil şi pe film, bara de sus nefiind perfect orizontală. Pentru că această eroare a dus la un efect optic interesant, în fotografii arătând chiar ca un steag în vânt, astronauţii ce au ajuns pe Lună ulterior l-au lăsat cum a fost pus iniţial, deşi s-ar fi putut remedia problema. Interesant de citit despre steagul respectiv pe site-ul NASA.
12. Cineva a spus odată ca fotografiile sunt prea frumoase... Nu se puteau face numai fotografii atât de bune.
R: Au fost luate mii de fotografii şi bineînţeles că s-au ales doar cele bune. Nu şi-ar fi asumat nimeni riscul realizarii unui număr limitat de cadre în timpul unei misiuni atât de importante. De altfel, oricine când pleacă în vacanţă face sute de fotografii, dar împarte cunoscuţilor doar pe cele mai bune. Revista Scientific American a publicat o prezentare cu câteva fotografii realizate de astronauţii care au călcat pe Lună, intitulându-le: “Viziunea astronauţilor care au călcat pe Lună”.
13. Radiaţiile în centurile Van Allen ar îmbolnăvi grav sau ucide pe oricine le traversează.
R: Centurile Van Allen sunt regiuni în spaţiu unde câmpul magnetic terestru ţine captive particule provenite din vântul solar. Un om NEPROTEJAT care stă în această regiune pentru un timp îndeajuns de lung va muri într-adevăr. Centurile Van Allen au fost traversate destul de repede, în aproximativ o oră, iar naveta spaţială avea protecţia sa, cea mai mare parte a acestor radiaţii oprindu-se în fuselaj. Au existat, foarte rar, şi particule care să treacă de acesta; un documentar pe Discovery arăta studierea costumelor spaţiale ce prezentau la nivel microscopic urmele trecerii acestor particule înalt energetice.
Ceea ce demostrează că nu se moare atât de usor, iar pe de altă parte că cineva a trecut de aceste centuri şi nu s-a învârtit prin deşertul Nevada...Pentru mai multe detalii urmaţi site-ul NASA şi acest articol.
14. Casetele conţinând filmarea originală din timpul misiunii Apollo 11 s-au pierdut. Oare NASA le-a sustras intenţionat?
R: Aceste casete într-adevăr nu sunt de găsit, în schimb acelaşi tip de casete din timpul misiunilor Apollo 12, 14, 15, 16 şi 17, celelalte cinci misiuni cu aselenizare şi echipaj uman, există şi sunt accesibile publicului. NASA a dat recent publicităţii copii prelucrate digital găsite în arhiva CBS şi Johnson Space Center a înregistrărilor realizate în iulie 1969, susţinând că înregistrările originale s-au pierdut. Acestea au alimentat speculaţiile potrivit cărora omul nu a ajuns pe Lună. Mai multe detalii puteţi citi pe HotNews.
15. URSS nu a reuşit aselenizarea, cu toate că s-a dovedit superioară tehnologic.
R: Se face referire la faptul că URSS a lansat primul satelit artificial, prima făptură vie pe orbită, prima întoarcere în siguranţă a unor creaturi vii, a avut primul om ajuns în spaţiu şi primul om ce a orbitat Terra, prima femeie în spaţiu, primul echipaj de trei cosmonauţi, prima ieşire în spaţiu a unui om doar în costumul de protecţie. Însă aceste succese sovietice au fost dublate la scurt timp de americani. Înainte de programul Apollo, URSS acumulase 534 ore de prezenţă umană în spaţiu, iar SUA 1.992 ore. URSS nu a testat niciodată un modul lunar.
16. Rocile aduse de pe Lună sunt identice cu cele colectate din Antarctica.
R: Analizele chimice efectuate asupra rocilor lunare arată ca acestea prezintă o compoziţie izotopică diferită şi foarte puţine elemente volatile, asemănându-se cu o mică parte din rocile descoperite în Antarctica şi despre care se crede că provin de asemenea de pe satelitul nostru natural, ejectate fiind de impacturi meteoritice. Toate aceste roci descoperite pe Pământ cântăresc mult mai puţin decât totalul celor aduse de misiunile Apollo, care ajunge la 382 kg. Mai mult, acestea au fost comparate şi cu roci colectate de misiuni automatizate sovietice.
17. Toate cele şase misiuni Apollo cu aselenizare au avut loc în timpul mandatului preşedintelui Richard Nixon şi nimeni de atunci nu s-a mai arătat interesat de ajungerea pe Lună.
R: Nimeni nu a fost interesat să fie numărul doi. Costurile ridicate ale misiunilor umane către Lună şi a explorării acesteia au fost probabil un motiv întemeiat ca nimeni să nu mai dorească să se aventureze. O bază lunară sau altă misiune complexă ar fi fost greu de susţinut pentru o singură naţiune, iar în ziua de astăzi se vede acest lucru, cele mai multe misiuni de amploare fiind sub patronatul eforturilor reunite ale mai multor state. Dacă Nixon ar fi falsificat misiunile Apollo, sovieticii ar fi fost primii care să aducă dovezile împotrivă.
